Petrolul a câștigat la Botoșani, iar Universitatea Cluj s-a impus în deplasare cu Corvinul. Ambele au marcat câte trei goluri și și-au consolidat pozițiile patru și cinci în SuperLiga, indiferent de celelalte rezultate ale etapei. Dincolo de scoruri, Andrei Vochin observă o statistică ce merită mai multă atenție decât clasamentul în sine: dintre primele cinci echipe ale campionatului, patru sunt conduse de antrenori străini. Trei portughezi și un italian. Nu este o dovadă că antrenorii români ar fi mai puțin talentați. Este însă un motiv serios să ne întrebăm ce fac ceilalți mai bine și, mai ales, ce avem noi de învățat.
Ricardo Sousa a câștigat cu Petrolul la Botoșani. Cristiano Bergodi a învins cu U Cluj pe terenul Corvinului. Deasupra lor, în clasament, se află Dinamo lui Nuno Campos, Rapidul lui Daniel Pancu și Universitatea Craiova a lui Felipe Coelho.
Așadar, patru străini în primele cinci poziții. Singura excepție este Pancu. Firește, antrenorii nu joacă singuri. Contează valoarea lotului, bugetul, stabilitatea și calitatea conducerii. Dar nici nu putem considera întâmplătoare o asemenea concentrare la vârful clasamentului. Mai ales când trei dintre acești tehnicieni au convins cluburi cu resurse importante să le încredințeze proiectele sportive, iar al patrulea, Ricardo Sousa, a cocoțat Petrolul pe treapta a patra a podiumului în condițiile în care clubul se află în insolvență, iar valoarea lotului conform transfermarkt e pe locul 6 din coadă.
De ce Campos, Coelho și Bergodi au fost preferați unor antrenori români? Probabil pentru pregătirea lor. Pentru cunoștințe mai numeroase și mai bine structurate. Pentru metodele de lucru și capacitatea de a organiza un staff.
Dar eu aș insista asupra unui aspect mai puțin spectaculos: cultura muncii. Orele petrecute la stadion, pe terenul de antrenament, în fața laptopului, analizând adversari și propriile greșeli. Nu pretind că fiecare străin muncește mai mult decât fiecare român. Ar fi o generalizare nedreaptă. Spun doar că, atunci când piața și rezultatele îi favorizează constant pe alții, merită să le studiem obiceiurile, nu să le contestăm pașaportul.
Am luat la mână băncile tehnice ale celor 108 participante în Champions League, Europa League și Conference League. Rezultatul spune multe despre țările care produc și exportă competență.
Spania are 16 antrenori, Portugalia 11, Germania și Italia câte 8, Belgia și Franța câte 5. România are unul singur: Cristi Chivu, la Inter Milano.
Nu vorbim doar despre țări cu fotbal puternic, ci despre sisteme care formează antrenori capabili să lucreze și în afara granițelor. Care îi pregătesc să conducă echipe, să transmită idei și să se adapteze unor medii diferite. Fotbalul modern nu mai exportă doar jucători. Exportă și cunoaștere. Iar noi, deocamdată, exportăm prea puțină.
Există însă un detaliu încurajator. Singurul antrenor român din primele cinci locuri ale SuperLigii, Daniel Pancu, provine din ultima generație de absolvenți ai Licenței Pro.
Nu este singurul reprezentant al acestei promoții care produce rezultate. La CSM Slatina, liderul surprinzător al Ligii 2, tandemul Dulcea–Ferfelea, absolvenții ultimei Licențe Pro, demonstrează că organizarea și munca pot compensa diferențele de resurse. Sunt exemple care sugerează că noua generație începe să transforme informația acumulată la cursuri în rezultate pe teren.
Iar acesta este, până la urmă, rostul unei școli de antrenori. Nu să distribuie diplome, ci să formeze profesioniști.
Mai există și alte argumente pentru optimism. Sepsi, cu lotul cel mai slab cotat din SuperLiga conform Transfermarkt, ocupă o poziție cu cinci locuri mai bună decât ar sugera ierarhia valorilor de piață. Un exemplu că organizarea și pregătirea pot ridica o echipă peste nivelul estimat al resurselor sale. ”Vinovat” este antrenorul Ovidiu Burcă, și el proaspăt posesor de Licență Pro.
Mircea Deaconescu, alt recent absolvent, a reușit în primăvară o performanță istorică, ducând o reprezentativă U17 a României pentru prima oară la Campionatul Mondial. Iar Robert Ilyes, colegul celor de mai sus a arătat la Csikszereda anul trecut ceea ce urmașii lui de anul ăsta nici nu visează măcar.
Nu înseamnă că o singură promoție va rezolva toate problemele antrenoratului românesc. Dar înseamnă că avem de unde începe. Și că investiția în educație poate produce rezultate, dacă este urmată de muncă și de curajul de a aplica ceea ce ai învățat.
Fotografia prezentului este clară: străinii domină vârful SuperLigii, iar marile școli europene domină băncile competițiilor continentale. Ar fi comod să punem totul pe seama bugetelor sau a preferinței patronilor pentru nume străine. Dar am rata tocmai lecția importantă.
Nu naționalitatea câștigă meciuri. Competența, pregătirea și munca o fac. Dacă vrem mai mulți antrenori români în fruntea campionatului și în Europa, trebuie să producem profesioniști care învață mai mult și mai bine decât concurența, care muncesc mai mult și mai bine decât concurența.
Iar ultima generație de Licență Pro ne oferă speranța că această schimbare a început.
Cum spunea marele Johan Cruyff: „În fotbal, cât dai, atâta vei primi”. Nu este o promisiune că orice efort va fi răsplătit imediat. Este avertismentul că, fără efortul necesar, nu ai dreptul să aștepți recompensa.