5 noiembrie 1989 a fost într-o duminică. Am înghețat mai întâi, pentru că era foarte frig, ca și azi, pierdut între 50.000 de oameni, poate mai mulți, în tribuna a doua a „Centralului”, apoi am luat foc, tot acolo, când dinamoviștii au ieșit la încălzire, cu Mircea Lucescu supraveghindu-i atent. Cum poți să „arzi” la 22 de ani? Simplu: total și definitiv.
Universitatea Craiova – Dinamo București nu a fost un meci în acea zi, a fost un fragment de destin. Al lor, al oamenilor din tribună, al lor, al celor de jos, din iarbă, al unei țări în căutarea unei ieșiri din infern. Ziua aceea și meciul acela au fost așa ceva. Două mari echipe, două mari idei, doi mari antrenori și două lumi diferite s-au ciocnit atunci într-o confruntare cum nu aveam să mai văd vreodată. A câștigat Știința noastră și a lui Sorin Cârțu, cu 1-0, gol Ciurea.
La sfârșit, pe „Central”, s-au aprins torțe din ziarele vremii și vremea însăși părea că s-a făcut scrum odată cu ele. Oamenii cântau refrenul lui Adrian Păunescu și al lui Valeriu Penișoară, care nici măcar nu era așa de vechi, „Oltenia, Eterna Terra Nova/ Un cântec are astăzi și-n priviri/ Hai, Univetsitatea!, hai, Craiova!/ Tu, campioana unei mari iubiri!”, strigau și spuneau că gata, vine Revoluția! „O să vină și la noi, o să vedeți, gata cu Securitatea, cu partidul și cu Ceaușescu, o să vină iar Craiova la putere, o să vedeți ce n-ați văzut!”.
Dar Adrian Păunescu, ale cărui versuri tocmai le cântasem, era interzis de patru ani și jumătate, nimic nu mai știam de el. Mi-l aminteam, în timp ce urlam și eu pe la „Ciupercă”, „… are astăzi și-n priviri…”, pe scenă, la Polivalenta din București, ținut pe după umeri de Nichita Stănescu, în noaptea de 30 spre 31 martie 1983, la ultima aniversare a lui Nichita. Împlinea 50 de ani. În decembrie avea să moară.
Trecuseră doar două săptămâni de la Imn și de la Kaiserslautern. Fusesem un puști de liceu atunci, eram un student la Filologie, acum, dar, de fapt, nici eu și nici unul dintre noi nu mai știam cu adevărat cine eram! Ne îmbrățișam pe stradă, urcând spre Mitropolie și spre „Frații Buzești”, cântam, că ne dirijase Barză tot meciul, și speram! Eram atât de fericit încât am fost absolut sigur, până spre dimineață, că eu scrisesem și Imnul și tot eu dădusem și golul! Sau, mă rog, în cel mai rău caz, doar îi spusesem lui Sorin ce să-i spună să facă lui Gigi Ciurea Așa am ținut minte ziua aceea, așa mi-am amintit-o mulți ani. Frumoasă zi! Eu eram Adrian Păunescu.
Pe 5 noiembrie 2008 însă, fix la ora 10 dimineața, tata m-a sunat și mi-a spus că-i e rău. Suferise un infarct, aveam să aflu, în cursul nopții, dar nu m-a sunat, știa că mă uit la meciurile din Champions, și apoi și la rezumate, a zis că să mă lase să dorm măcar până la 10. Eram treaz de mult când a sunat și m-am urcat în cea mai mare viteză în mașină, am ajuns apoi la doamna doctor Vlad, în care el avea încredere, acolo a primit niște pastile, am vorbit, s-a liniștit un pic, am plecat cu gândul și imperativul doamnei doctor la Urgență, dar nu am mai ajuns. Mi-a murit în brațe. Spunându-mi ceva, ce poate o să amintesc vreodată, cine știe, tata. Ziua aceea nu mai există de atunci. Blestemată zi!
Pe 5 noiembrie 2010 eram gripat, la pat. Nu mai știu ce oră a dimineții era, când Cristina a deschis ușa camerei încet, tot ca să vadă dacă am adormit și, văzând că nu e cazul, s-a aplecat ușor în fața mea, mi-a pus o mână pe frunte, eu am zis că nu am febră, iar ea, foarte tristă, a șoptit: „A murit Păunescu. Acum au anunțat”. Blestemată zi!
5 noiembrie e și azi. Nu mă duc la crucea nici unuia. Pentru că nu mai pot. Nu știu de mine și de gândurile mele. „Îi mulțumesc tatălui cu cei mai mulți copii din România!”, așa îl aud și-l văd strigând pe Nichita, acolo, la Polivalentă. Îi mulțumesc și eu. Tatălui meu și tatălui acelor copii care am fost. Mi-e tare dor de ei! De amândoi.
Și poate că azi, 5 noiembrie 2026, ne vom aminti, o clipă sau mai multe, câte putem oferi din timpul vieții noastre grăbite și mereu ocupate, de un om de geniu numit Adrian Păunescu. „El a iubit valorile”, scrie pe crucea lui de la Bellu, așa a vrut el, ceruse asta cu foarte mulți ani înainte. Asta înseamnă că astăzi, cine știe, poate că și cu tatăl meu alături, se uită la meci. Acela, de fapt, e motivul adevărat pentru care stadionul „Ion Oblemenco” nu a fost complet acoperit, am mai spus-o. Ca să vadă și EI. Și acesta e un mare motiv pentru Nicușor Bancu și ai lui pentru a învinge! Pentru că îi privesc toți, și Ilie, și Nae, și Costică și Zoli, și Amza…toți!
5 noiembrie a însemnat și ceea ce am spus mai sus că a însemnat! Nu numai moarte, ci și viață! Astăzi va fi sigur altceva. De dimineață am schimbat câteva mesaje cu Ana Maria Păunescu. Despre ei. Mi-a trimis o poezie despre singurul geniu pe care l-am întâlnit în viață, tatăl ei. De fapt, despre ea. Chiar și acest text, nu e despre ei, e despre mine, nu-i așa, Ana? Despre ei, adică despre noi. Despre zilele acestea, albe și negre. Fix ca viața noastră.
Pentru că, Ana, draga de tine, nu avem cum uita: “Viața noastră, unde e? Viața noastră, ce-ați făcut cu ea?”