Experiența mea în ceea ce privește producțiile de tip reality show se reduce la câteva episoade din Jerry Springer, difuzate de Prima TV înainte de anul 2000, și niște wrestling dat noaptea de un program care înlocuia Cartoon Network.
În rest, niciodată nu am urmărit niciunul dintre marile show-uri de televiziune care au făcut istorie în România. Probabil că am adunat din butonarea telecomenzii câteva zeci de minute din tot ce înseamnă Vocea României, Românii au talent, Big Brother, Dansez pentru tine, Noră pentru mama și alte show-uri care întrec uneori ca audiență fotbalul.
În fine, cred că am dedicat undeva între 17 și 43 de secunde din viața mea show-ului Insula Iubirii. Totul cu ocazia momentelor în care am văzut imaginile statice ale reclamelor stradale care promovează show-ul și reclamele rulate absolut întâmplător prin fața ochilor mei, antrenați de o manieră habotnică să respingă asemenea grozăvii.
În schimb, tot de zeci de ani, văd cam toate meciurile de fotbal dintr-o etapă de Liga 1. De fapt, doar din modestia caracteristică folosesc acest „cam toate”. În realitate, excepțiile sunt chiar foarte rare și implică mult mai mult decât o simplă nuntă a cuiva apropiat. Trebuie să se întâmple ceva cu adevărat dramatic, astfel încât să am bunul-simț de-a nu amesteca o înmormântare de meci precum Mioveni – Chindia cu o înmormântare reală. Prin urmare, sunt în mod evident cel mai obiectiv om când vine vorba de-a vorbi despre cine va câștiga duelul audiențelor dintre derby-ul FCSB – Rapid (Digi Sport + Prima Sport 1) și Insula Iubirii (Antena 1).
Când vine vorba de audiențe, cei care le vehiculează pot să aibă diverse interese de marketing și PR. Adică, dacă o televiziune vrea să se laude cu producțiile sale, va selecta din audiența „brută” doar acele elemente care o favorizează. De exemplu, dacă o emisiune are o audiență mare la țară și cam mică la oraș, televiziunea în cauză va folosi expresii elevate pentru a transmite ce-i convine. În primul rând, nu va spune țărănosul „la țară”, ca mine, ci va folosi sintagma elevată „mediul rural”.
De asemenea, se va refugia în așa-zisa audiență națională, care implică date mai bune decât aparent elevata „audiență urbană”. De asemenea, dacă urmăritorii emisiunii sunt în marea lor majoritate în vârstă, televiziunea respectivă va evita să dezvăluie acest element. Deci iarăși se va refugia în date generale și nu va șopti nimic când vine vorba de publicuri comerciale gen 18–49 sau 21–54.
Desigur, la mijloc poate să fie vorba și de respectul pe care societatea românească îl poartă în general vârstnicilor…
Unde vreau să ajung?
Vreau să ajung la faptul că, deși, Insula Iubirii are o audiență monstru inclusiv pe publicul comercial și poate avea o audiență generală superioară meciului FCSB – Rapid, în realitate sunt produse cu o adresare destul de diferită. Producția difuzată de Antena 1 este într-o măsură evident mai interesantă pentru publicul feminin, care se combină cu o minoritate masculină neinteresată de fotbal respectabilă ca volum. În schimb, meciul este, tradițional vorbind, interesant în special pentru publicul masculin, care se combină într-o mai mică măsură cu cel feminin în acest caz.
Deci se confruntă o emisiune a cărei adresare este generală (Insula Iubirii) cu una de nișă (derby-ul). Din acest punct de vedere, faptul că o producție adresată unei nișe de audiență va stârni probabil un interes major este o evidentă victorie. Și are șanse să câștige inclusiv pe date neemoționale, cum s-a mai întâmplat.
Habar n-am.
Am folosit acest intertitlu doar ca să produc ceva ofensator-agățător din categoria „un bărbat care e bărbat nu s-ar uita la o asemenea porcărie pentru femei”.
E o simplă capcană întinsă celor care n-ar citi ce scriu dacă nu i-aș irita cu ceva care combină lejer un atac la ideea de masculinitate cu o blândă și mocofană misoginie.
În realitate, faptul că te uiți la Insula Iubirii n-are nicio legătură cu masculinitatea ta, ci cu ceva de-a dreptul banal.
Pe scurt, Insula Iubirii este un glorios show de bârfă.
Un domn antropolog pe nume Robin Dunbar a susținut cu argumente deștepte că limbajul a evoluat destul de intim în legătură cu nevoia noastră de-a schimba informații despre ceilalți: cine e cu cine, cine a înșelat, cine e fidel etc.
De altfel, o mare parte din discuțiile oamenilor sunt despre alți oameni. Iar din zorii speciei noastre, când trăiam în grupuri relativ mici, a existat mereu o miză majoră legată de cine e loial, cine nu este loial, cine ar putea trăda sub diverse presiuni.
Insula Iubirii nu face decât să exploateze spectaculos aceste chestiuni. Mai mult, îți oferă ție, ca telespectator, posibilitatea de-a fi bârfitorul suprem – înțeleg, conform Wikipedia și altor surse, că ai acces la informații legate de ce se întâmplă în show pe care nici măcar toți concurenții nu le au.
Știi ce face partenerul pe la spate, judeci relaxat, comentezi ce vezi cu cei alături de care te afli în fața TV-ului, a doua zi la muncă, pe rețelele sociale.
Plus că ai parte de voyeurism fără să fii prins, ceea ce poate fi încântător nu doar pentru femei, ci și pentru o grămadă de bărbați. Nu mai vorbesc de plăcerea de-a te simți superior multor participanți la acele show-uri. E plăcut să-i consideri pe unii dintre respectivii niște loser-i absoluți, nu?
Întreb pentru că așa spun unele studii – Reiss și Wiltz, 2004. Sigur, în studii nu se folosește sintagma „loser-i”, ci termeni politicoși din categoria „nevoia de confirmare a unui statut superior”, dar o discuție sinceră parcă e reconfortantă în întregul context.
Jocul de fotbal este cu totul altceva.
În mare, inspirația sa este indiscutabil mult mai onorabilă, pentru că fotbalul este o metaforă pentru două activități care, tradițional, au fost aproape exclusiv masculine – vânătoarea și războiul.
Una e bârfa, alta e vânătoarea sau lupta, corect?
Totuși, îți spun un secret pe care evident că nu ți-l va spune probabil nimeni prea curând în contextul unui articol publicat pe un site de sport. Faptul că avem nevoie de un surogat care să ne satisfacă instincte atrofiate de societatea în care trăim spune câte ceva despre noi, despre viața pe care o avem / ne-o construim. Evident, nu spun prin asta că am regresat pentru că nu mai vânăm sau nu mai participăm cu entuziasm tâmp la tot felul de conflicte violente.
Spun doar că o parte din civilizarea noastră înseamnă, de fapt, domesticire. Normal, aceasta este doar o opinie care-mi aparține mie și altora ca mine, nu un adevăr pentru care n-ar putea exista contraargumente.
Adevăr este cam ce spune psihologia mulțimilor despre fenomenul de dezindividualizare – într-un grup mare, sub protecția unui oarecare anonimat, ne pierdem ușor judecata ca indivizi și preluăm comportamentele grupului din care facem parte.
Fanii Insulei Iubirii or bârfi, dar nu ajung la scandări identice, la ură reflexă față de rivali, la schimbarea opiniei despre un fotbalist pe care anterior îl simpatizam doar pentru că poartă un alt tricou. Loialitatea noastră tribală este singura care contează, chiar dacă realitatea de pe teren ar trebui să ne facă să fim raționali.
Și totuși, nu știu de ce, mă simt mai în largul meu printre indivizi dedicați poate aberant culorilor pe care le susțin decât printre bârfitori.
De altfel, nici măcar nu e vorba că ceilalți sunt bârfitori. Puteau fi fani Teleenciclopedia și tot n-ar fi avut mai multă „onorabilitate” comparativ cu iubitorii de fotbal.
E vorba doar că ceilalți sunt ceilalți.