Când Florentino Perez a luat decizia readucerii pe bancă a lui José Mourinho, la final de mai 2026, s-au ridicat multe sprâncene din toată lumea, începând probabil cu celebra sprânceană a lui Carlo Ancelotti.
Ultimele sezoane „în iarbă” ale portughezului fuseseră mai degrabă eșecuri: între 2013 și 2021, Mourinho nu reușise să treacă de pragul critic de 2 puncte câștigate în medie / meci la niciunul dintre cele patru cluburi antrenate, toate nume importante: Chelsea, Man United, Tottenham și Roma. La Fenerbahce și Benfica (în cele două sezoane trecute) a dat semne palide de revenire, reușind la fiecare dintre cele două exact aceeași medie de puncte: 2,02. Ca să vă faceți o idee, Filipe Coelho (cu care l-am comparat în titlu, mai în glumă mai în serios) are 2,08 puncte/meci la Craiova, până acum, în toate competițiile, și aproape 2,3 puncte/meci în Superliga (trebuie să ținem cont că Universitatea pornește evident rareori favorită în partidele europene, cum Real o face mai mereu).
Cel mai grav, Mourinho bifase doar patru trofee într-un deceniu (2016 – 2026), toate mai degrabă de rang secund: Europa League + cele două cupe interne cu United în 2016 – 2017 și o Conference League cu Roma, în 2022. Pentru ultimul trofeu de campion al lui Mou trebuia să mergem în spate cu 11 ani (2014 – 2015, la Chelsea), iar pentru ultimul Champions League tocmai în 2010, trofeul obținut cu Inter, cu Chivu pe teren.
Mai mult, Mourinho preluase un Real în criză profundă. Fanii madrileni au descris sezonul 2025 – 2026 (terminat fără niciun trofeu) drept un „haos total”, în care Vinicius și Perez însuși au părut amândoi să-și piardă mințile în câteva rânduri, Mbappe părea mai interesat de vacanțe cu noua iubită decât de fotbal, erau bătuți de Getafe și Celta Vigo pe teren propriu și eliminați de Albacete din Cupa Regelui, iar tensiunile din vestiar explodau la final de sezon, când Tchouameni l-a băgat literalmente în spital pe Valverde, cu traumatism cerebral, după ce l-a trântit pe uruguayan de un colț de masă ca-n filmele cu Van Damme. Adăugați la asta surse credibile din presă care făceau referire și la o a doua încăierare internă, în care Rudiger l-ar fi pălmuit pe Alvaro Carreras.
În această atmosferă de toxicitate „nivel Gigi B.” a debarcat José la Madrid și totuși, minune, tocmai și-a depășit (cu mult!) cea mai bună medie de puncte din carieră, în cele 16 partide jucate până acum: 2,63 puncte / meci a obținut Mou în mandatul actual pe banca Realului, o performanță care depășește cu mult cele două borne anterioare ale carierei: 2,32 puncte / meci la Porto, între 2002 și 2004, respectiv 2,30 tot la Real, între 2010 și 2013.
Și, deși e adevărat că e încă relativ devreme să ne pronunțăm, cel mai convingător lucru la Mourinho este jocul însuși: unul extrem de plăcut ochiului, produs de o echipă pe care lumea începe să o știe iarăși pe de rost. și o victorie entuziasmantă în El Clasico, chiar pe terenul eternei rivale. De altfel, Mourinho a apucat să joace în această perioadă cu ambii „granzi” din Spania, Barca și Atleti.
Mourinho a jucat 4-2-3-1 în 15 dintre cele 16 meciuri ale lui de la Real în sezonul acesta, singurul în care a revenit la clasicul 4-3-3 cu care ne obișnuise Realul în sezoanele precedente fiind cel cu Interul fostului elev Chivu din Champions League (a fost un 2-1 considerat de presă mai degrabă norocos pentru portughez).
Cu mici excepții de la meci la meci, primul 11 se cristalizează și el tot mai clar: Courtois – Valverde, Konate (Rudiger), Hujisen, Cucurella – Tchouameni, Silva – Arda, Bellingham, Diomande (Vini) – Mbappe
Uneori, Valverde își reia în această formulă postul de bază de mijlocaș central, alături de Tchouameni, lăsându-i locul unui Alexander Arnold în dreapta defensivei, doar că englezul pur și simplu nu pare pe placul lui Mou.
Dar cea mai mare surpriză este puștiul Diomande, apărut de nicăieri la Leipzig sezonul trecut (după ce jucase un an la Leganes, unde venise ca transfer gratuit) și cumpărat cu 125 de milioane de Real în vara aceasta, după un Mondial bun cu Coasta de Fildeș.
Ceea ce părea drept o pedeapsă divină, suspendarea de 4 etape a lui Vinicius de la jumătatea lui octombrie, după ce și-a tras de păr un adversar, avea să se transforme într-un mare dar de la providență: deși a jucat cu doar 4 minute mai mult în acest sezon față de Vini, ivorianul a reușit cu 3 goluri mai multe decât brazilianul (4-1) și cu un assist mai mult (4-3).
Și, deși Diomande poate juca și în banda dreaptă (ba chiar o preferă), surpriza este că aceea pare deja rezervată de un alt puști pe care Mourinho pare că l-a transformat peste vară în „galactic”: turcul Arda Guler (21) are la fel de multe goluri ca Diomande (4), dar mai ales la fel de multe assist-uri ca Vini și Diomande la un loc (7).
După un 3-0 sec pe terenul unei Valencia la care a venit recent celebrul „SMURD spaniol”, Javier Aguirre (care rareori pierde la scor și e cunoscut că „trage cu dinții” de fiecare meci), Marca a titrat, aseară: „La Madrid încep să se întâmple lucruri care păreau imposibile”, un editorial semnat chiar de subdirectorul publicației, Juan Ignacio Garcia-Ochoa.
„Real Madrid este acum cu adevărat o echipă gigantică. Sunt tenace, fac pressing „în haită”, dar și contrapressing, sunt agresivi și joacă frumos. Știu ce fac și, cel mai important, o fac ca o echipă. Cele patru luni sub comanda lui Mourinho se văd deja direct în teren.”
Această figură importantă de la Marca pare de altfel să preseze pentru un duet în benzile ofensive clar: Diomande pe stânga (despre care spune că „a schimbat fața Madridului”) și Arda în dreapta (pe care îl numește „un jucător world class, care dă recital după recital”).
Succesul la scor de pe Mestalla (e abia al doilea meci pierdut de mexicanul Aguirre de la venirea pe banca Valenciei și primul la mai mult de un gol) a fost de altfel ultimul meci în care Vinicius a fost suspendat, iar Diomande și mai ales Arda au fost din nou printre cei mai buni de pe teren. Astfel, cum următorul meci al Realului este tot unul de campionat (acasă cu Celta Vigo), toți ochii vor fi de acum pe Mourinho și pe alegerile lui din cele două extreme.
Încă dinaintea victoriei lejere de la Valencia, Mourinho părea să se fi decis asupra formulei de bază, declarând: „Nu voi pune niciodată interesele lui Vinicius mai presus decât cele ale echipei. Pentru mine, cel mai important lucru este Realul.”
Mai mult, portughezul a părut să sugereze că l-a folosit pe Vinicius cu AEK Atena (în victoria de altfel grea cu 3 la 2) doar pentru că „Arda Guler avea niște probleme și am vrut să-l odihnesc”. Despre prestația lui Vinicius în sine, José a plusat pe panta nemulțumirii, declarând: „Vini a făcut un meci bun, dar nu a fost excepțional. Așteptările lui sunt să joace la nivelul la care m-a eliminat pe mine (adică pe Benfica – nota mea) din Champions League sezonul trecut.”
Toate indiciile duc, așadar, către faptul că Vini va avea de muncit ca să-i ia fața lui Diomande în stânga atacului madrilen, deși brazilianul este în mod evident un superstar care, pe lângă cei 7 ani în plus pe care-i are față de ivorian, se mai poate lăuda și cu două trofee de Champions League, trei titluri de campion și două supercupe europene.
Cât despre relația lui personală cu un caracter cunoscut drept dificil ca Vinicius, Mourinho a declarat: „În ceea ce-l privește, aplic regula mea 80/20. Adică în 80% din timp sunt foarte drăguț cu el și în 20% din timp foarte dur.” Rămâne de văzut cum va funcționa această strategie, cea cu duritatea mai ales, dacă Vinicius va vedea de pe bancă meciul cu Celta din etapa viitoare, după pauza internațională.
E drept și că, pentru moment, tot Barcelona pare să domine La Liga, în ciuda înfrângerii din El Clasico, care a marcat de altfel singurele puncte pierdute de Hansi Flick în campionat, în acest sezon. Acum, Realul are același număr de puncte ca marea rivală în clasament, dar cu un meci mai mult disputat.
Barcelona are însă parte de o confruntare extrem de complicată pe terenul lui Atletico, unde Diego Simeone va juca nu doar pentru victorie, ci și pentru un record impresionant: ar putea deveni managerul cu cele mai multe meciuri câștigate în La Liga din istoria competiției.
Cât despre Mourinho, deși a câștigat pe Nou Camp, acesta a pierdut, ce-i drept, în derby-ul cu Atletico (1-2 în septembrie, dar Realul a avut jucător eliminat la 0-0), dar și în marea surpriză din deplasarea de la Betis, când a dominat clar, însă a pierdut cu 1-0, după ce Mbappe a ratat și un penalty în prelungiri.
Deși Barcelona va rămâne categoric lider și după această etapă chiar și în cazul unei înfrângeri cu Atleti, grație golaverajului net superior (46 – 12, față de doar 31 – 10 Real), deasupra Barcelonei și a lui Flick va plana multă vreme meciul direct, în care Mourinho a părut să-l surclaseze tactic pe neamț. Voi pe cine pariați în eterna cursă „clasică” și, mai ales, care e preferatul vostru dintre cei doi antrenori?